Cel care stă la umbră astăzi, o face pentru că a plantat un copac cu mult timp în urmă. Warren Buffett
“-Mamaie, ce faci cu lămâia aia?
-O dau pe răzătoare şi coaja o pun cu zahăr ca să îţi fac ceva dulce.”
Deja îmi imaginam gogoşile arămii cu miros de lămâie şi cu mult zahăr duminica următoare. Pe vremea aia nu era o problemă, căci oricum nu prea gaseam alte dulciuri in comerţ şi pe TVR1 nu erau emisiuni de parenting şi nutriţie, sau cel puţin mamaie nu se uita la ele. Făcea cu drag orez cu lapte, gogoşi, colarez sau cornuleţe pentru zgatiile de nepoţi. Şi noi aşteptam cuminţi sau nu prea, fascinati de cand crestea aluatul in capistere si pana erau gata.
Duminica şi de sărbători mari era vreme de ieşit în drum, de fiecare dată la altă poartă. Se strângeau vecinii la unul dintr ei, cu gogoşi şi vin, “să fie pentru morţi”, şi făceau cruce, mâncau, beau şi se veseleau. Noi, cei mici, ne făceam că ne jucăm, dar de fapt ciuleam urechile şi înregistram tot. Vorbeau despre tot şi nimic, de ce s-a întâmplat, ce a mai făcut fiecare, cine a mai pus nuntă, cine s-a despărţit, cine a murit. Comunitate, relaţionare, suport, apartenenţa la grup, validare, siguranţă, prietenie. Stiau ca dincolo de orice, sunt acolo unii pentru altii, la bine si la greu. Cand era de petrecere, veneau mai inainte sa ajute si aduceau “plocon, de-ale cășii”, fiecare ce avea, poate un vin, muraturi, o prajitura; cand era de boala sau moarte, aceiasi oameni erau acolo, femeile vegheau, pazeau, ajutau cu treaba prin gospodarie, isi spalau si isi plangeau mortii, barbatii organizau, aveau grija de ceea ce trebuie, de lucruri la care cel in necaz nu mai avea gand. Asa cum se cade in astfel de momente.
La ţară, timpul se măsoară altfel decât la oraş, între răsărit când razele intră pe geam şi te îndeamnă să te ridici din pat şi asfinţit, când vine vremea să intri în casă şi să te odihneşti.
Primăvara oamenii se trezesc şi leapădă cojoacele sau cele 2-3 straturi de haine, curata ogoarele, câmpurile, grădinile, livezile, sapă pământul, taie vita ca să o întinerească, plantează seminţele, îngrijesc micii pui de orătănii şi dacă au miei, iezi, viţeluşi, pregătesc aria pentru animale. Ziua se măreşte.
Vara, încep să apară roadele muncii, pomii curăţaţi şi îngrijiţi rodesc mai bogat, florile înfloresc, legumele sunt proaspete şi hranitoare, direct din vrej, puii au crescut mari, se treiera grâul, secară, se păstrează seminţele de la cele mai frumoase şi productive soiuri ca să fie semănate anul viitor, se face ţuica la cazan şi se munceşte din zori şi până în seara. Cum s-ar spune, lung cat o zi de munca.
Toamna încep recoltele, se strânge fânul, se culeg şi se băgă la hambar porumbii, cocenii se taie şi se leagă pentru a avea nutreţ de iarna pentru animale, se fac murături din legumele plantate încă de primăvară, se fac gemuri şi compoturi, se culege via şi se face vin, strugurii mai buni şi merele se pun în pod în paie la păstrat, cartofii, ceapa şi usturoiul sunt şi ele urcate sus la azavada. Toamna se numără şi bobocii, căci tot ţăranul, ca şi managerul, ştie ce e aia SWOT şi că planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg. Oamenii fac provizii pentru ei şi pentru animale şi vând la târg ceea ce e de prisos. Ziua incepe sa se scurteze si soarele sa asfinteasca mai repede, indemnand oamenii sa lucreze mai cu spor, chiar si in noptile cu luna plina.
Iarna oamenii trăiesc din ce au agonisit peste an, grâul din hambar se macină, faina rămâne pentru om, taratele merg la animale, brânză din putineiul din beci, beau vin din butoaiele de lemn, taie porcul de Crăciun, îl pregătesc după cum ştie fiecare mai bine astfel încât să nu se risipească nimic, bărbaţii sparg nuci şi beau cu vecinii veniţi la vorba, femeile torc lâna şi lucrează ciorapi şi veste, bârfesc şi râd, mai aruncă o ocheadă şi mai ascultă la bărbaţi, gazda pune pe masă carne de la găleata, murături şi mămăligă căci nu se cade să nu cinsteşti omul care îţi calcă pragul, şi lemnele puse la uscat de toamnă trosnesc în soba. Oamenii şi animalele se odihnesc căci ştiu că urmează 9 luni de muncă şi că nu se ştie ce o da Dumnezeu, dacă va fi an bun şi dacă vor fi sănătoşi. Oamenii trebăluiesc, copiii se joacă şi pisica toarce. Natura ştie să le aranjeze pe toate.
Şi într-o dimineaţă, femeia pune un ţol pe plita de la soba, semn că de azi nu mai facem focul, soarele străluceşte, zăpada se topeşte, iarba începe să înverzească şi lucrurile se pun din nou în mişcare.
Aici sunt o parte din amintirile mele din satul oltenesc, nu din vremuri demult apuse, ci de acum vreo 10-15 ani, şi probabil mulţi oameni încă trăiesc după aceste mici obiceiuri cu care au crescut. În spiritul respectului pentru om şi natura, în cumpătare. Nu e neaparat satul idilic, peste gradini se aude o injuratura, o barfa, o rautate, un furt, un necaz, lumea nu sta sa citeasca poezie sub nuc si multi oameni au doar ce-i pe ei, nu se ingramadeste nimeni sa faca proiecte marete sau educatie sociala. Este ceea ce este, si cei care traiesc acolo cunosc dinamica, iar cei care nu traiesc, nu au cum sa inteleaga.
Bunicii, ca si mulţi alţii, au crescut în vremuri când să nu ai era realitatea de zi cu zi, aşa că au învăţat să se descurce şi să se concentreze pe ceea ce puteau produce ei şi sa folosească trocul atunci când nu aveau. Vecine, da-mi si mie un ciur de malai si ia niste usturoi.
E adevărat că e mai uşor să te adaptezi la bine decât la greu şi că e mai bine să ai decât să nu ai, la fel de adevărat cum este şi faptul că avem o mulţime de resurse şi că că viaţa răzbeşte chiar şi în cele mai vitrege condiţii, iar adaptarea este necesara.
Survivalismul este o mişcare ce reuneşte oameni care se pregătesc activ pentru situaţii de urgenţă, catastrofe naturale, dezastre, pandemii, şi în principiu situaţii de lipsuri şi de pericol. Nişte băieţi prăpăstioşi care spera la ce e mai bun şi se pregătesc de ce-i mai rău. Şi să fii pregătit nu e un lucru rău, iar după cum spuneam mai sus, bătrânii noştri au făcut asta dintotdeauna.
În concluzie, bunicii au fost dintotdeauna preppers, cumpătaţi, obişnuiţi să fie autonomi, să se descurce cu pod, nu cu iPod, cu mâncare de sezon şi din grădina lor muncita cu mâinile lor, cu provizii făcute în caz de secetă, ştiind instinctiv ce au de făcut fiindcă nevoia e cel mai bun profesor.
Bineînţeles, societatea s-a dezvoltat şi lucrurile s-au schimbat în ultimul timp, şi avem posibilitate de alegere, nu trebuie să faci asta dacă nu îţi doreşti şi dacă ai alte opţiuni care sunt mai atrăgătoare. Firul roşu în poveste este că se poate, oamenii au trăit mii de ani aşa, avem în noi resursele de care avem nevoie şi neuroplasticitatea ne ajută să ne adaptăm şi sa găsim soluţii noi. “Vreme trece, vreme vine./Toate-s vechi si noua toate.” (Glossa, Mihai Eminescu)
În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Şi dacă e să fim sinceri cu noi înşine, să fim fericiţi nu avem nevoie de chiar atât de multe pe cât credeam. Asa-i?
“Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scîndura tărăbii,
Socotind cît aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi,
Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,
Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvîrl rebeli in spaț
Ei, din frînele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”
Fragment din Scrisoarea I, Mihai Eminescu
Cu drag,
Marina