„Toate familiile fericite seamana una cu alta, fiecare familie nefericita e nefericita in felul ei.” Lev Tolstoi
Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au inteles, uneori pe calea cea grea, ca au nevoie de altii pentru a supravietui, creste, prospera. Si asa au aparut grupurile: familie, prieteni, munca, societatea, fiecare cu treaba si utilitatea lui.
Astfel, oamenii creeaza aliante mereu, se asociaza cu cineva mai puternic, mai frumos, mai inteligent, mai bogat pentru a obtine ceva de la el sau de la un tert. Daca ar fi sa analizam, vom descoperi ca fiecare relatie este de fapt creata pentru a satisface o nevoie si mentinuta de un interes comun, o intalnire a cererii cu oferta, eu am A si B si iti voi oferi asta daca tu imi oferi C si D (nu vorbim aici de relatiile dintre doi luminati), ca si cum persoanele fac schimb de cartonase dubluri pentru a-si intregi colectia.
Una dintre cele mai grele, poate cea mai perversa si toxica alianta este atunci cand unul dintre parinti incearca sa manipuleze unul dintre copii si sa il atraga de partea sa in lupta lui personala cu partenerul. Si dinamica e cam asa, de altfel foooarte cunoscuta in spatial familial romanesc, si nu numai. J
Un copil sufera o trauma simbiotica sau de atasament si pentru ca asa este contextul familial si/sau social, aceasta ramane neelaborata iar copilul creste devenind un adult deconectat si cu diverse probleme de relationare. Cunoaste un alt adult, si el la randul lui traumatizat, pentru ca altfel nu ar intra intr-o astfel de relatie si impreuna concep un copil care insumeaza sperantele lor pentru un viitor mai bun si caruia vor, cel putin la inceput, sa ii ofere o viata minunata, un camin cald si multa iubire si incredere si sprijin si atentie si disponibilitate, asa cum ei nu au primit atunci cand erau mici.
Dar se trezesc amandoi repede la realitate si isi dau seama ca nu mai e chiar atat de interesant si frumos, ca micul suflet reprezinta o responsabilitate uriasa, ca nu sunt pregatiti sa faca asta. Mai ales mamei I se activeaza si intensifica toate anxietatile, grijile, ranile din propria relatie primara. Totodata se activeaza si lupta pentru control si putere in noua configuratie, in noua triada mama-tata-copil. Daca mama nu il mai iubeste pe tatal copilului sau acesta pleaca si nu isi asuma responsabilitatea pentru copil, mama este intr-o pozitie avantajata si daca este suficient de ranita sau situatia actuala este asemanatoare cu familia ei de origine, va incerca prin toate mijlocele sa il controleze pe partener, uneori chiar cu pretul relatiei de cuplu/ sanatatii sale emotionale/ sanatatii psihice a copilului ei.
Cu cat copilul creste, cu atat tehnicile de control si influentare devin mai rafinate si itele mai complicate. Cu multa grija pentru binele copilului si dintr-o iubire infinita, parintele ranit are grija sa ii reaminteasca constant copilului ca fara ajutorul sau, acesta nu ar fi supravietuit/reusit in viata/ nu ar avea tot ce are acum/ ca s-a sacrificat pentru el, ca ar fi putut sa il abandoneze/ sa il lase la bunici/ sa il dea spre adoptie si viata ar fi fost mult mai simpla si mai generoasa cu el. Sa fie norocos ca are un asa parinte si pentru tot ce s-a facut pentru el.
Cum sunt cuvintele astea pentru un copil si asa traumatizat? Plumb. Otrava. Otet. Sa traiesti constant cu ideea ca unul dintre parinti te-a abandonat, ca celalat si-a sacrificat viata pentru tine, ca nu esti dorit, ca poate ai fost motivul pentru care ei s-au despartit (de obicei, inainte de copil cuplul avea alta dinamica si partenerii tind sa isi aminteasca experientele noi si interesante, vremurile bune si relaxate fara responsabilitati). Ca sa nu mai zic ca parintele ramas isi prezinta varianta lui de poveste si ceea ce il avantajeaza.
Alianta cu unul dintre parinti impotriva celuilalt, mai ales cand nu e lupta sa personala, este otrava emotionala pentru copil si seteaza un tipar pentru relatii viitoare. Este intre ciocan si nicovala si nu are nicio iesire sanatoasa, iar atunci apare clivajul.
Parintele mai puternic sau mai ranit incearca sa se prezinte pe sine ca si cum ar fi facut mai multe, iar aici este dureros pentru cei carora li se interzice sa isi vada copilul si apoi familia umple golul informational cu ceea ce ajuta la intarirea imaginii lor de salvator( ca fara ei nu ar fi reusit, ca a fost abandonat, ca parintele a plecat sa scape de responsabilitati si de el, ca nu il iubeste, ca isi va reface viata departe), jumatati de poveste, iar copilul trebuie sa aleaga de partea cui este, cui ii este loial. Oricum ar fi, faptele sunt ca manipulezi cu bunastiinta un copil lipsit de altfel de mijloace de aparare pentru a-ti satisface anumite nevoi narcisice de putere, control, de a-ti pastra o imaginea.
De multe ori adultii au impresia ca tot ceea ce ii spun copilului mic, sa zicem pana in 4-5 ani, este o gluma si ca nu e luat in serios de catre acesta, ca isi da seama ca e ceva de divertisment si ca probabil va uita, desi la un nivel mai profund, fiecare stie ca acele cuvinte sunt spuse cu durere si ura si in secret spera ca pana la urma copilul sa il prefere pe el si sa fie in tabara lui.
Divortul si custodia sunt alte subiecte sensibile si care ating aceasta dinamica. Si acolo este vorba de un “lasa ca iti arat eu tie” si de “cine o are mai mare”. Si din pacate, toata lumea sufera, si victimele si agresorii. Copilul devine aici un pion foarte important, sau mai degraba un trofeu al competitiei. Cine il castiga, ia jackpotul si apoi face regulile jocului. Desigur, are cu mai mult pret cu cat celalalt parinte il doreste mai mult sau reprezinta cumva o moneda de schimb. Suna inimaginabil? Ia sa vedem…. Este de ajuns sa vedem obiectiv unul sau mai multe cazuri. Ce se intampla apoi daca parintele caruia i-a revenit custodia nu se preocupa de sine si de trauma despartirii? Proiecteaza in copil tot ceea ce a ramas nerezolvat.
Copilul, lipsit de resurse si depinzand de parinte, se afla acum intre doua luntre si se confrunta cu o mare dilema. Pe de o parte, isi iubeste instinctual ambii parinti, oricum s-ar fi purtat ei cu el, de pe alta parte, parintele cu care a ramas a fost ranit de catre celalalt, deci celalalt e rau. Si aceasta loialitate este sfasaitoare. Cum sa iubesti pe cineva care s-a purtat urat cu mama/tata si cum sa fraternizezi implicit cu dusmanul? Aliantele si jocurile de putere sunt utile in razboi si in lupta, dar familia nu ar trebui sa fie despre asta, nu?
Desigur, fiecare dinamica este diferita si fiecare familie are propriile ei reguli nescrise, implicatii, secrete, dureri, si cand iti doresti si esti pregatit sa le recunosti, sa le explorezi, incepe urmatoarea etapa din viata, cea in care nu mai astepti sa ti se dea si ca cineva sa faca treburile murdare pentru tine.
Ca sa rezum:
- Atunci cand doi copii raniti concep un alt copil, este foarte posibil ca acesta sa fie ranit si el, pentru simplul fapt ca ii vor transmite mostenirea lor si il vor creste dupa modelul pe care l-au interiorizat si il cunosc.
- In familie, cand doi se cearta, al treilea pierde.
- Cel mai ranit vrea sa mentina controlul si va investi/va face multe in sensul asta.
- Cel care se va simti amenintat ca isi va pierde puterea, locul in familie, va incerca sa isi gaseasca aliati.
- Se justifica prea multe pe seama iubirii si dorintei de a face bine, chiar si cand nu e asta la mijloc.
Cum se intamplau lucrurile la voi acasa? Cum erau taberele impartite? Baiatul lu’ mama si fata lu’ tata/ baietii si fetele/ parintii si copiii? Te invit sa te gandesti la aliantele din familia ta si daca esti parinte, la cum se aseamana sau se diferentiaza ele fata de cele din familia de origine.
Recomand cu drag cartile lui Franz Ruppert pentru o mai buna intelegere a relatiilor familiale, implicatiilor, traumelor de atasament si a unei perspective sanatoase a ce putem face:
- Simbioza si Autonomie
- Trauma, atasament, constelatii familiale
- Corpul meu, trauma mea, eul meu
PS: Poate ca parintii si bunicii nostri nu au avut acces la toate informatiile acestea, poate ca nu ne-au dat ceea ce avea nevoie copilul de atunci, dar acum nevoile si resursele noastre s-au schimbat si este momentul sa vedem ce putem face de aici inainte cu ceea ce avem. 🙂
Cu drag,
Marina